|
Pe
teritoriul actual al României, activitatea judecătorească a
apărut şi a evoluat odată cu organizarea statală. La început,
activitatea judiciară era realizată împreună cu celelalte
activităţi ale statului, neavând un caracter independent şi
nefiind exercitată de persoane specializate.
Primele menţiuni privind instituţia datează din 1831, când
Regulamentul Organic al Valahiei a prevăzut înfiinţarea
Ministerului Public. În Moldova, Ministerul Public a fost
instituit printr-o lege din 26 martie 1862.
Prin
Legea de organizare judiciară din 9 iulie 1865, Ministerul
Public a fost organizat după principiile stabilite în Franţa,
ţara de origine a instituţiei. Conform acestei legi, procurorii
erau organizaţi în parchete pe lângă instanţele judecătoreşti,
cu misiunea de a reprezenta societatea, de a supraveghea
respectarea legilor în activitatea judiciară şi executarea
hotărârilor. Ulterior, au fost adoptate o serie de legi de
organizare judecătorească, fără a aduce schimbări substanţiale
în funcţiile şi principiile de organizare ale ministerului
public, ci doar unele modificări privind structura parchetelor
şi statutul procurorilor.
Ministerul Public era compus din procurorii numiţi de şeful
statului, având calitatea de magistraţi.
După
unirea într-un singur stat a tuturor provinciilor române, în
1918, a existat o preocupare de armonizare a legislaţiei pe
întregul teritoriu naţional, inclusiv în ceea ce priveşte
organizarea puterii judecătoreşti.
Legea
de organizare judecătorească din 24 iunie 1924 are dispoziţii
privind structura Ministerului Public, însă în privinţa
competenţelor şi a modulului de acţiune, face trimitere la Codul
de procedură penală.
După
1945, România a intrat într-o etapă nouă a istoriei sale, când,
treptat, în organizarea judecătorească apar influenţe sovietice.
Prin
Decretul nr. 2 din 22 aprilie 1948 privind organizarea şi
funcţionarea Parchetului s-a stabilit că „Parchetul
supraveghează respectarea legilor penale, atât de către
funcţionarii publici, cât şi de ceilalţi cetăţeni”. Principala
sarcină era vegherea la urmărirea şi pedepsirea crimelor
împotriva ordinii şi libertăţii democratice a intereselor
economice, independenţei naţionale şi suveranităţii statului
român.
Parchetul funcţiona sub conducerea ministrului
justiţiei. Procurorii se bucurau de stabilitate.
Procurorul general era numit de către Prezidiul Marii Adunări
Naţionale, la propunerea Guvernului, după recomandarea
ministrului justiţiei.
Legea
nr. 6/1952 pentru înfiinţarea şi organizarea Procuraturii
elimina din textele legislative sintagma „Minister Public”
înlocuind-o cu termenul „procuror” iar Parchetul este numit
Procuratura.
Noua
instituţie astfel creată era un organ independent, subordonat
exclusiv organului suprem al puterii de stat şi Consiliului de
Miniştri. Procurorul general era numit de Marea Adunare
Naţională. Procuratura exercita activitatea de supraveghere şi
asigurare a respectării legii, apără drepturile şi interesele
legale ale cetăţenilor.
A
fost înfiinţată Procuratura Generală ca aparat central de
conducere a tuturor unităţilor de procuratură formată din 8
direcţii şi 3 servicii.
Odată
cu adoptarea Legii nr. 60/1968 pentru organizarea şi
funcţionarea Procuraturii, a Codului penal şi a Codului de
procedură penală, România devine prima ţară din Europa centrală
şi de Est care reintroduce în legislaţie principii procesual
penale europene, eliminând influenţele sovietice.
Legea
prevedea dreptul procurorului de a da dispoziţii obligatorii şi
de a lua măsuri cu privire la efectuarea oricărui act de
urmărire penală, precum şi de a încuviinţa, autoriza, confirma
sau infirma actele şi măsurile procesuale ale organului de
urmărire penală.
Se
consacra dreptul procurorului de a efectua orice act de urmărire
în orice cauză şi obligativitatea efectuării urmăririi în
cazurile prevăzute de lege.
Atribuţiile organelor procuraturii se exercitau numai în baza
legii şi a dispoziţiilor organelor ierarhic superioare.
Procurorul ierarhic superior putea să îndeplinească oricare din
atribuţiile procurorilor din subordine sau să suspende ori să
anuleze dispoziţiile acestora.
În
decembrie 1991 a fost adoptată noua Constituţie a României, cu
modificările şi completările efectuate în 2003, care reflectă
schimbările democratice produse în ţară în decembrie 1989 şi
consacră o serie de principii noi în ceea ce priveşte
activitatea judecătorească.
La 1
iulie 1993 a intrat în vigoare Legea nr. 92/1992 pentru
organizarea judecătorească, care, în conformitate cu prevederile
constituţionale, reintroduce termenul de „minister public",
punând bazele organizării şi funcţionării noii instituţii.
S-a
recunoscut calitatea de magistrat procurorului şi dreptul
acestuia la stabilitate în funcţie.
Prin
această lege a fost eliminată din competenţa procurorului
atribuţia de supraveghere generală, păstrându-i-se numai
atribuţiile judiciare.
În
urma modificării din 1996, a fost eliminată denumirea de Parchet
General şi a fost instituită funcţia de procuror general al
parchetului de pe lângă curtea de apel.
Ulterior revizuirii Constituţiei prin
Legea nr. 429 din 13 octombrie 2003, au fost adoptate Legea nr.
303 din 28 mai 2004 privind statutul magistraţilor (denumire
modificată în 2005 prin înlocuirea termenului „magistraţi” cu
„judecători şi procurori”) şi Legea nr. 304 din 28 mai 2004
privind organizarea judiciară, care au înlocuit Legea nr.
92/1992, armonizând legislaţia română cu cea europeană, în
procesul de pregătire a integrării României în Uniunea
Europeană.
S-a statuat independenţa procurorului în
soluţiile pe care le dispune, iar cariera magistratului a trecut
în competenţa Consiliului Superior al Magistraturii, au fost
reglementate noile structuri specializate de combatere a
corupţiei şi crimei organizate.
|
